antet.jpg
Powered by Calendar Labs



widget
Dumnezeu, după ce a făcut toate animalele şi vietăţile, a orânduit apoi fiecăruia felul de viaţă şi locul unde să-şi ducă traiul.
A rânduit ca peştii să trăiască în ape, păsările să zboare prin aer; şerpii şi alte jivine în pământ; urşii, lupii, cerbii şi căprioarele în păduri şi aşa a dat fiecăruia locul de trai şi felul de viaţă.
Dintre toate animalele care trăiesc în pădure, cerbul, mai mândru şi mai încrezut în el, ceru să fie mai-marele pădurilor şi munţilor.
Dumnezeu primi să împlinească dorinţa cerbului, dar îi puse o singură condiţie şi anume:
E sigur că va putea să dobândească ascultarea celorlalte dobitoace?!
Cerbul, mândru, făgădui că da, el se simte în stare să se facă ascultat şi iubit de supuşii săi.
Dumnezeu, văzând aşa, a dat binecuvântarea cerbului şi-l trimise să-şi împlinească obligaţia.
Cerbul, plin de recunoştinţă, mulţumi lui Dumnezeu şi-i mai ceru ceva înainte de plecare, cam cu sfială ce-i drept, dar ceru.
- Doamne, ca să fiu cunoscut de supuşii mei, dă-mi un semn după care să mă deosebesc de toţi şi să fiu văzut de la depărtare!
- Să-ţi vopsesc blana în roşu? propuse Atotştiutorul, cerbului.
- Nu, Doamne, aş vrea ceva mai frumos.
- Atunci să te fac bălţat cu alb şi negru.
- Bunule Părinte, să-mi fie cu iertare, dar drept să spun, nu prea mi-ar conveni.
- Ai, ce vrei?! zise Dumnezeu puţin cam supărat, văzând că cerbul e nemulţumit.
- Doamne, eu cred că mi-ar sta bine cu o coroană mare pe cap, aşa cum se cuvine unei căpetenii peste pădurile munţilor.
- Bine, cerbule, fie precum ţi-e voia. Fiindcă ţie nu ţi-am dat coarne, cum am dat boilor şi altor făpturi ale mele, iată te binecuvântez să porţi pe cap două crengi verzi, frumoase şi rămuroase, de stejar, care să-ţi stea falnice ca două pompoane.
Şi zicând aşa, înfipse în capul cerbului două crengi verzi de stejar.
Cerbul mulţumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat şi mărirea în care l-a blagoslovit şi plecă să stăpânească pădurile.
În clipa când cerbul îşi luă rămas-bun de la Făcătorul lumii, acesta îi aminti să nu-şi uite făgăduiala.
Şi plecând cerbul la datoria lui, întări din nou făgăduiala ce făcuse lui Dumnezeu, că va şti să fie la înălţimea misiunii ce i s-a încredinţat. Dumnezeu, care ştia tot ce are să se întâmple, urmărea cu priviri neîncrezătoare cum falnicul cerb o luă la goană spre împărăţia tainică a pădurilor.
Cum ajunse la marginea pădurii, scoase cerbul un strigăt puternic, ca să adune animalele care trebuiau acum să-i dea ascultare lui, noul voievod al brazilor.
Căprioarele, caprele, viezurii, vulpile, începură chiar să se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit să le fie acum stăpân.
Un lup flămând nu voia însă să bage în seamă cele ce spunea cerbul şi în fugă se îndreptă către o stână din apropiere, pentru a-şi face rost de ceva de ale gurii.
Cerbul, se înţelege, căută să impună ascultare lupului, dar lupul, dispreţiundu-l, îi arătă nişte colţi, încât a înfiorat de spaimă pe cel care ceruse lui Dumnezeu să fie mai mare peste păduri.
Şi dacă cerbul n-o lua la sănătoasa, nu se ştie ce se putea întâmpla.
Atunci cerbul înspăimântat, revoltat şi mâniat de obrăznicia lupului, o luă în goană la Dumnezeu, să i se plângă împotriva lupului.
Cum îl văzu, Atotputernicul îi zise:
- Aşa a fost vorba, îngâmfatule? Păi nu eşti tu cel care te încumetai a te crede vrednic să te faci respectat şi ascultat de toate fiarele pădurilor?
Cerbul, ruşinat, nu putu să răspundă nimic. Înţelesese că Dumnezeu i-a împlinit voia, numai ca să-l convingă de neputinţa lui.
Îşi dădu seama acum de proverbul care s-a adeverit că: „socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la târg”
Văzuse că a fost necugetat şi prea mult încrezut în puterile sale, care nu erau deloc după cum îşi închipuise el. De aceea plecă capul ruşinat în faţa Atotştiitorului şi tăcu chitic.
Dumnezeu voi să-l pedepsească pe cerb, pentru că s-a încumetat să ceară ceea ce nu i se cuvenea şi nu merita, însă îl lăsă în pace zicându-i:
Să rămâi fălos precum eşti şi fricos, cum mi te credeam! Ramurile verzi şi frumoase, ce ţi le-am înfipt ca o coroană pe cap, să se usuce, rămânând numai lemnul lor, ca un semn că ţi-ai pierdut rangul de căpetenie al pădurilor.
Şi în adevăr, povestea spune că de atunci a rămas cerbul fălos, dar şi amarnic de fricos; iar acele ramuri de stejar uscate i-au rămas pe cap până azi în chip de coarne.
 
 photo Legendepopulareromanesti.jpg
(Legende populare românești,
Litera Internațional București – Chișinău, 2002)
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one