antet.jpg
Powered by Calendar Labs



widget
Pană-împărat avea un singur fecior, căruia i-a pus numele Liliac. Fiind înaintat în vârstă, împăratul a chemat pe fiul său şi, binecuvântându-l, i-a dăruit întreaga împărăţie.
Liliac, ajuns împărat, a căutat la început să-şi cunoască marginile împărăţiei, precum şi pe supuşii pe care-i conducea şi, bineînţeles, la rândul lor şi aceştia să cunoască pe noul împărat. Într-o zi hotărăşte împăratul să se adune oaste mare, să se încarce cu provizii atâta timp cât găsise de cuviinţă că-i va ajunge ca să dea ocol ţării sale. Când a văzut că totul e gata, a pornit la drum. Şi mergând aşa din sat în sat şi din oraş în oraş, zi de vară până-n seară, a ajuns într-o bună zi într-un cătun, unde oamenii i-au ieşit înainte, zicându-i:
- Măria ta, fii bine venit la noi şi Dumnezeu să-ţi dea multă sănătate, dar dacă ţi-e scumpă viaţa, te-am ruga să nu intri în satul nostru!
- De ce? a întrebat viteazul împărat.
- Aici în apropiere, Măria ta, într-o peşteră fără margini şi întunecoasă, de nu vezi la doi paşi, locuieşte o zgripţuroaică şi pe oricine trece pe acolo şi ea l-a ochit pe dată îl şi vrăjeşte, prefăcându-l într-un animal, într-o pasăre, sau chiar, de multe ori, într-o stană de piatră.
Împăratul nu luă însă în seamă cele spuse şi se îndreptă, fără prea multă zăbavă, drept spre peştera cu vrăjitoarea.
Aceasta, dând cu ochii de mândrul împărat, îndată îl prefăcu într-un şoarece. Bietul animal, de frică, se ascunse sub o lespede de piatră.
După câteva zile, nemaiputând suferi foamea şi setea, şoricelul ieşi din ascunzătoare şi încet, încet, hai, hai, se îndreptă spre sat. Aici, nimerind la o casă, intră înăuntru şi stătu câteva zile pe unde putu, apoi se mai gândi el şi îşi aşeză culcuşul tocmai lângă sobă, într-o crăpătură în zid.
Pisica însă, care întruna veghează după hrana ei gustoasă, mirosindu-l într-una din zile, îi şi dovedi îndată culcuşul. Dar Liliac, înţelept cum era, înţelegându-i gândul şiret, o şterse frumuşel de acolo şi pe dibuite a nimerit tocmai la biserica din sat, unde încet, încet, strecurându-se pe sub uşă, a pătruns înăuntru.
Aici, fiind linişte deplină, având de mâncare nafora rămasă de la împărtăşania credincioşilor, iar ca băutură aghiasma cu care se botează copiii, o ducea cât se poate de bine.
După câtva timp, începând săptămâna patimilor Domnului, şoricelul, de frica lumii care se aduna numeroasă la denii, neavând ce face, s-a urcat tocmai în clopotniţă. Dar nici aici nu putu sta mult timp, căci mergând cântăreţii să tragă clopotul după regula tipicului, au dat peste el.
Neavând altceva de făcut şi voind să coboare iarăşi în biserică, deodată simţi că nu mai poate merge pe picioare; fără să-şi dea seama, i se părea că pluteşte ca într-un vis. Şi aşa, într-o bună zi, se pomeni zburând pe deasupra mulţimii.
Văzând fereastra, care din cauza căldurii din biserică era deschisă, a zbughit-o afară şi în întunericul nopţii a petrecut până la ziuă, când din nou a început să zboare prin locuri ascunse, ferite de ochiul oamenilor.
După mai multe rotocoale, recunoscând drumul pe unde venise, se îndreptă către peştera zgripţuroaicei. Aceasta tocmai se afla la bucătărie, cu capul gol şi părul vâlvoi. Liliac, pentru a se răzbuna, se repede deodată asupra ei, încâlcindu-se cu ghearele în părul ei. Mai de spaimă, mai de durere, zgripţuroaica a început să ţipe cât o ţinea gura:
- Săriţi, oameni buni, năpastă pe capul meu!
S-au repezit atunci oamenii şi cu sape, securi şi topoare au omorât vrăjitoarea, scăpând satul de aşa pacoste.
Iar Liliac, sărmanul, a rămas, până în ziua de astăzi, liliacul zburător.
 
 photo Legendepopulareromanesti.jpg
(Legende populare românești,
Litera Internațional București – Chișinău, 2002)
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one