antet.jpg
Powered by Calendar Labs



widget
A fost odată, tare demult, un împărat bătrân care avea numeroși slujitori voinici ca ursul și tari ca piatra. Aceștia își asumau răspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blânde și mai frumoase.
Oamenii, încă de mult, pe acest bătrân împărat l-au numit Copac, pentru că stă de veghe toată noaptea și toată ziua adăpostește pe toți trecătorii lăsându-i să stea la umbra frunzelor, care erau copilele.
Slujitorii, după iscusința lor aveau nume de ramuri. Toți aceștia formau împreună un singur copac, cu multe ramuri și frunze, un copac bătrân de neîntrecut la numărul anilor.
Ziua era tot mai zglobie și copacul juca diferite jocuri cu ramurile și frunzele care trăiau în liniște și pace.
Într-o zi se năpusti asupra lor un vânt tare și puternic de spărgea ferestrele oamenilor și ridica în slavă hârtiile și praful de pe drum. Atunci, copacul tată-împărat chemă toate frunzele și pe toți slujitorii și le spuse:
- Dragii mei copilași, suntem aproape în pragul despărțirii, vântul suflă aspru spre frunze fără pic de milă. Nu se știe care dintre voi va așterne un covor de rugină și nici nu se știe care va avea mai multe zile. Eu, ca tată, vă sfătuiesc să nu umblați hai-hui, ci țineți-vă de frunza-mamă și aveți grijă să nu vă dezlipiți de ea.
Vorbele împăratului sunau tare și zgomotos: se auzea cum vântul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura și cât pe ce era să se aplece la pământ cu toată împărăția.
Dar să lăsăm asta pentru mai târziu și să vedem ce s-a întâmplat mai departe.
Mezina, frunză rea și neascultătoare, dar totodată grijulie pentru împărățiile din jur, se strecură pe sub ramuri și o luă din loc prin vecini să vestească de sfaturile bătrânului. Merse ce merse din loc în loc și mai vestea pe câte un împărat care îi ieșea în cale de primejdia și nenorocirea ce avea să urmeze. Unul dintre împărați o opri din drum și o luă de mână, zicându-i:
- Draga mea copilă, dulce și blajină, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ți face griji și să nu-ți fie teamă. Să știi că va veni toamna.
Fata-frunză făcu niște ochi mari și își închipui că toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cântec, un leagăn, un copil …
- Ce-ar fi să-l întreb cum e toamna?, își zise în gând mezina-frunză. Și hotărâtă de acest lucru prinse curaj și spuse:
- Bătrânule unchi, ce este toamna?
- Toamna este a treia fiică a anului, ce coboară din înaltul cerului să-și aștearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind voi frunzele care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. De cum sosește de pe dealuri, începe a stropi cu mănunchi de ciumafai, natura udă, dând pentru ea culoarea ei simbolică de toamnă. Atunci soarele va coborî spre asfintit. Răcoarea va brăzda întinsul și deodată sămânța se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc pentru totdeauna. Bruma rece și vântul șturlubatic sunt prieteni nedespărțiți ai toamnei. Împreună vor sălta frunzele în sus până în înaltul cerului iar apoi le vor lăsa din nou pe pământ. Voi vă veți apleca în fața toamnei părăsind copacul definitiv, tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab. Dar pentru oamenii vrednici, toamna este ca o pagină din cartea vieții, care își aduce roadele ei cu ea. De cum o zăresc se apucă cu grijă să-i culeagă veșmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos, căci ea e mândră și fericită de vrednicia lor și de aceea le acordă toată încrederea și speranța ei.
După câteva secunde, din fantezia povestirii, fata-frunză făcu niște ochi mari și galbeni ca semn de dezmorțire, îl salută cuviincios pe bătrânul copac, îi spuse “la revedere” cu un glas stins, subțire, și se îndreptă iute spre casa părintească. Ajunsă acasă fu întrebată de părinți pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi în ochi, istorisi tot ce i s-a întâmplat.
Cum termină, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropie de ea.
Fructele îi țineau trena, coronița de flori strălucea din ce în ce mai tare, în calea ei se așezau frunze și  miresme de flori. Dar, în sfârșit, ajunse la tatăl-împărat și, cu încuviințarea lui, luă toată calea frunzelor, copilele, și le duse cu ea, rămânând în urmă dorul părinților, lacrimi amare, pustietate, iar înainte frunze ce se roteau în jurul toamnei.
Doar o urmă a mai rămas, o lacrimă de frunză și roua ce se așeză pe copacul împărat. El urma să stea de veghe și să adăpostească în continuare toți trecătorii care făceau popasuri sub el.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one