antet.jpg
Powered by Calendar Labs



widget
A fost odată, în mijlocul unei ierni, pe când din cer cădeau fulgi de zăpadă. Pe atunci, la o fereastră cu pervazul negru stătea o regină care cosea. Și cum cosea ea așa, privind și la ninsoare, se înțepă cu acul în deget și trei picături de sânge căzură în zăpadă. Și pentru că roșul sângelui arăta așa frumos pe albul zăpezii, regina îsi spuse în sinea ei: ”Ce mult mi-aș dori să am un copil cu fața albă ca zăpada, cu obrajii roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul!”
Curând după aceea regina născu o fetiță albă ca zăpada, cu obrajii roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul și din această cauză îi puseră numele Albă-ca-Zăpada. Și dupa ce aduse pe lume copilul, regina muri.
După un an, regele își luă altă soție. Ea era o femeie frumoasă, dar mândră și înfumurată și nu putea îngădui să fie întrecută în frumusețe de altcineva. Avea o oglindă fermecată și, de câte ori se apropia și se privea în ea, spunea așa:
”Oglindă, oglinjoară,
Cine-i cea mai frumoasă din țară?”
Și oglinda îi răspundea:
”Măria-Ta, ca raza luminoasă,
Din întreaga țară tu ești cea mai frumoasă.”
Și regina era mulțumită, căci știa că oglinda grăia adevărul.
Dar Albă-ca-Zăpada creștea și se făcea din ce în ce mai frumoasă, astfel că la șapte ani era minunată ca lumina zilei și mai frumoasă chiar decât regina. Și când aceasta își întrebă odată oglinda:
”Oglindă, oglinjoară,
Cine-i cea mai frumoasă din țară?”
Auzi răspunsul:
”Măria-Ta, ești frumoasă ca-n poveste,
Dar Albă-ca-Zăpada de mii de ori mai frumoasă este.”
Regina se înspăimântă și se-ngălbeni, și se-nverzi de ciudă. Din acea clipă, de câte ori o zărea pe Albă-ca-Zăpada, invidia creștea întruna în inima ei, atât de mult o ura pe fetiță.
Iar dușmănia și ciuda creșteau ca o buruiană în inima reginei, tot mai mult, iar ea nu mai avea liniște nici ziua, nici noaptea.
Într-o bună zi, chemă un vânător și-i spuse:
- Du copila în pădure, căci nu vreau s-o mai văd în fața ochilor! Trebuie s-o omori și, drept mărturie, să-mi aduci inima și plămânii ei.
Vânătorul ascultă porunca și plecă, dar, în timp ce scotea cuțitul să străpungă inima nevinovată a copilei, aceasta începu să plângă și-i vorbi:
- Vânătorule dragă, lasă-mă în viață! O să fug în sălbăticia pădurii și nu mă voi mai întoarce niciodată acasă.
Și pentru că Albă-ca-Zăpada era așa de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de ea și-i spuse:
- Fugi, biată copilă!
”Animalele sălbatice te vor sfâșia curând”, își spuse vânătorul, simțind că i se luă o piatră de pe inimă că nu trebuise să-și mânjească mâinile cu sângele nevinovat al fetiței.
Și cum pe acolo trecea în fugă un pui de mistreț, îl înjunghie, îi scoase inima și plămânii și le duse reginei, drept dovadă. Bucătarul trebui să le gătească și femeia cea rea le mâncă, încredințată fiind că sunt inima și plămânii Albei-ca-Zăpada.
Între timp, fata rătăci singură prin pădurea cea mare și-i era așa de frică, încât privea frunzele copacilor, neștiind încotro s-o apuce și cum ar putea să se salveze. Apoi începu să alerge; și alerga peste pietre ascuțite și prin mărăcini, iar animalele sălbatice îi săreau în față, dar nu-i făceau nimic rău.
Fugi ea cât o mai ținură picioarele, până se-nseră. Atunci zări o casă mică și intră în ea să se odihnească.
În căsuță toate lucrurile erau mici, dar drăguțe și ordonate, încât rămâneai mut de uimire. Acolo, pe o măsuță acoperită cu o față de masă albă, se aflau șapte farfuriuțe, fiecare farfuriuță cu lingurița ei, șapte cuțitașe și furculițe și șapte păhărele. La perete se aflau unul lângă altul șapte pătuțuri acoperite cu cearșafuri albe ca neaua.
Albă-ca-Zăpada, pentru că era înfometată și însetată, mâncă din fiecare farfuriuță câte puțin și bău din fiecare păhăruț o înghițitură, pentru că nu dorea să ia tot dintr-un singur loc, ca să nu-l lase pe vreunul dintre meseni flămând. Apoi, pentru că era atât de obosită, vru să se întindă într-un pătuț, dar niciunul nu i se potrivi: unul era prea lung, altul prea scurt, până ce, în cele din urmă, al șaptelea i se potrivi; și acolo rămase întinsă și adormi.
Cum se întunecase foarte tare, sosiră și stăpânii căsuței, adică cei șapte pitici, care săpau în munte ca să scoată la lumină tot felul de metale. Ei aprinseră șapte lumânărici și, cum se făcu lumină în căsuță, își dădură seama că cineva mâncase din mâncarea lor, căci niciunul dintre lucruri nu mai era în ordine, așa cum le lăsaseră ei la plecare.
Primul pitic întrebă:
- Cine a stat pe scăunelul meu?
Al doilea:
- Cine a mâncat din farfurioara mea?
Al treilea:
- Cine a mușcat din pâinica mea?
Al patrulea:
- Cine a mâncat din legumele mele?
Al cincilea:
- Cine a folosit furculița mea?
Al șaselea:
- Cine a tăiat cu cuțitașul meu?
Al șaptelea:
- Cine a băut din păhărelul meu?
Apoi, uitându-se în jur, primul pitic văzu pe patul lui o mică adâncitură și spuse:
- Cine s-a culcat în pătuțul meu?
Ceilalți veniră în fugă și strigară:
- Și în patul meu a stat cineva!
Al șaptelea însă, când se uită în patul său, o zări pe Albă-ca-Zăpada, care era întinsă acolo și dormea. Îi strigă pe ceilalți, care veniră alergând și rămaseră uimiți. Îndreptară cele șapte lumânărele spre Albă-ca-Zăpada, luminând-o.
- O, Doamne Dumnezeule, strigară ei, ce frumoasă e copila aceasta!
Și atât de încântați erau, că nu o mai treziră pe fată, ci o lăsară să doarmă mai departe în pătuț. Cel de-al șaptelea pitic dormi câte o oră în patul fiecăruia și așa trecu noaptea.
Cum se făcu dimineață, Albă-ca-Zăpada se trezi și, când îi văzu pe cei șapte pitici, se sperie.
Ei se purtară prietenos și o întrebară:
- Cum te numești?
- Mă numesc Albă-ca-Zăpada, răspunse ea.
- Cum ai ajuns în casa noastră? o mai întrebară piticii.
Atunci ea le povesti că mama sa vitregă a pus s-o omoare, că vânătorul a lăsat-o în viață, că a alergat ziua întreagă prin pădure până ce a găsit, în cele din urmă, căsuța lor.
Piticii îi spuseră:
- Vrei să rămâi la noi, să ai grijă de casa noastră, să gătești, să faci paturile, să speli, să coși și să împletești, să faci ordine și curățenie și să nu-ti lipsească nimic?
- Da, răspunse Albă-ca-Zăpada, cu dragă inimă! și rămase la ei.
Și le ținea casa în ordine. Dimineața, piticii mergeau în munți să caute aur și alte metale și când se întorceau seara, mâncarea era gata și pusă pe masă.
Peste zi, fata rămânea singură; de aceea bunii pitici o avertizau:
- Păzește-te de mama vitregă, care va afla curând că ești aici; nu lăsa pe nimeni înăuntru!
Regina însă, după ce mâncase inima și plămânii pe care-i crezuse ai Albei-ca-Zăpada, era convinsă că este cea mai frumoasă dintre toate femeile. Și când se apropie odată de oglindă s-o întrebe:
”Oglindă, oglinjoară,
Cine-i cea mai frumoasă din țară?”
oglinda îi răspunse:
”Regină, aici, tu ești cea mai frumoasă,
Dar Albă-ca-Zăpada, peste munți,
La cei șapte pitici cărunți,
Este de mii de ori mai frumoasă.”
Regina se sperie, fiindcă știa că oglinda nu minte, și-și dădu seama că vânătorul o înșelase și că Albă-ca-Zăpada era încă în viață.
Atunci regina se gândi în fel și chip să găsească ceva nou ca s-o omoare pe fată; căci atâta vreme cât nu era cea mai frumoasă din împărăție, invidia nu-i dădea pace. Și când născoci în cele din urmă ceva, își vopsi fața și se înveșmântă ca o negustoreasă, devenind de nerecunoscut.
Cu această înfățișare porni peste șapte munți, spre casa celor șapte pitici, bătu la ușă și strigă:
- De vânzare lucruri frumoase! De vânzare!
Albă-ca-Zăpada se uită pe fereastră și strigă:
- Buna ziua, dragă femeie! Ce ai de vânzare?
- Lucruri bune, răspunse ea, cingători de toate culorile; și scoase una împletită din mătase foarte colorată.
”Pe femeia aceasta cinstită pot s-o las să intre” – se gândi Albă-ca-Zăpada și-i descuie ușa și își cumpără cingătoarea drăguță.
- Copilă, vorbi bătrâna, uite la tine cum arăți! Vino, o să-ți aranjez eu cingătoarea!
Albă-ca-Zăpada, cum nu se gândea la nimic rău, se apropie de ea și o lăsă să-i pună cingătoarea. Dar bătrâna o strânse repede și atât de tare, încât fata își pierdu răsuflarea și căzu ca moartă.
- Până aici ți-a fost, frumoaso! spuse regina și se grăbi să plece.
Nu mult după aceea, spre seară, veniră cei șapte pitici acasă; dar se speriară când o văzură pe draga lor Albă-ca-Zăpada zăcând la pământ, nemișcată, ca și când ar fi murit. O ridicară și, cum văzură că era prea strânsă la mijloc, tăiară în două cingătoarea; iar fata începu să respire și, încetul cu încetul, își reveni din nou la viață.
După ce piticii ascultară ce se întâmplase, spuseră:
- Negustoreasa cea bătrână nu era altcineva decât mama ta vitregă. Păzește-te și nu mai lăsa pe nimeni înăuntru când ești singură!
Regina cea rea, cum ajunse acasă, se duse la oglindă s-o întrebe:
”Oglindă, oglinjoară,
Cine-i cea mai frumoasă din țară?”
Dar aceasta îi răspunse:
”Regină, aici, tu ești cea mai frumoasă,
Dar Albă-ca-Zăpada, peste munți,
La cei șapte pitici cărunți,
Este de mii de ori mai minunată.”
Cum auzi asta, i se urcă tot sângele la cap, așa de tare se sperie când auzi că Albă-ca-Zăpada era vie și nevătămată.
- De data asta, spuse ea, o să născocesc ceva care trebuie să-ți vină de hac! Și cu farmece și vrăji, pe care ea le cunoștea, făcu un pieptene otrăvit. Apoi se îmbrăcă, luând înfățișarea unei femei bătrâne.
Apoi merse peste șapte munți, spre casa celor șapte pitici, bătu la ușă și strigă:
- De vânzare lucruri frumoase! De vânzare!
Albă-ca-Zăpada se uită pe fereastră și strigă:
- Mergi mai departe, bătrânico, n-am voie să las pe nimeni înăuntru!
- Dar să privești cred că ai voie, a zis bătrâna și scoase pieptenele ridicându-l.
Atât de mult îi plăcu copilei pieptenele, că se lăsă păcălită și deschise ușa. După ce se tocmiră la preț, bătrâna vorbi:
- Vreau să te pieptăn o dată cum trebuie.
Biata Albă-ca-Zăpada nu se gândi la nimic rău și o lăsă pe bătrână, care îi trecu pieptenele prin păr. Și otrava începu să lucreze, iar fata căzu la pământ, fără cunoștință.
- Frumoasa-Frumoaselor, până aici ți-a fost! spuse regina, rânjind zgomotos, și se grăbi să plece.
Din fericire, curând se făcu seară și cei șapte pitici veniră acasă. Cum o văzură pe Albă-ca-Zăpada întinsă la pământ, se gândiră imediat la mama vitregă, căutară și găsiră pieptenele otrăvit. Și cum îl luară din păr, fata își reveni și povesti ce se întâmplase. Atunci iar o avertizară piticii să se păzească și să nu deschidă ușa nimănui.
Între timp, regina se apropie de oglindă și o întrebă:
”Oglindă, oglinjoară,
Cine-i cea mai frumoasă din țară?”
Aceasta îi răspunse ca altădată:
”Regină, aici, tu ești cea mai frumoasă,
Dar Albă-ca-Zăpada, peste munți,
La cei șapte pitici cărunți,
Este de mii de ori mai minunată.”
Cum auzi vorbele acesteia, regina începu să tremure de furie.
- Albă-ca-Zăpada trebuie să moară, strigă ea, chiar cu prețul vieții mele!
Apoi merse într-o cameră ascunsă și izolată, unde nu intrase nimeni altcineva și făcu un măr otrăvit. Mărul arăta frumos, alb cu roșu, dar oricine l-ar fi văzut și ar fi avut poftă să muște din el, ar fi murit.
Când mărul fu gata, regina se vopsi la față, se înveșmântă ca o țărancă și așa trecu peste șapte munți, la casa celor șapte pitici. Și ciocăni la ușă.
Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastră și strigă:
- Nu pot lăsa pe nimeni să intre, nu-mi dau voie cei șapte pitici!
- Nu-mi pasă! răspunse țăranca. O să vând eu merele. Dar vreau să-ți dăruiesc unul.
- Nu, spuse Albă-ca-Zăpada, n-am voie să primesc nimic!
- Te-ndoiești de cadou? vorbi bătrâna. Uite, tai mărul în două, tu mănânci bucata asta roșie, iar pe cea albă o mănânc eu.
Dar mărul era făcut cu meșteșug, căci numai partea roșie era otrăvită. Albă-ca-Zăpada se uită la mărul cel frumos și, când văzu că țăranca mușcă din el, nu mai răbdă, întinse mâna afară și luă jumătatea dăruită. Abia luă o bucățică din ea, că și căzu la pământ, ca moartă.
Regina îi aruncă o privire cumplită, rânji zgomotos și spuse:
- Albă-ca-Zăpada, cu obrajii roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul, de data asta piticii nu vor mai putea să te trezească!
Și când, după aceea, întrebă oglinda:
”Oglindă, oglinjoară,
Cine-i cea mai frumoasă din țară?”
aceasta, în sfârșit, răspunse:
”Măria-Ta, ca raza luminoasă,
Din întreaga țară tu ești cea mai frumoasă.”
Abia atunci i se liniști inima plină de invidie, atât cât putea să se liniștească o astfel de inimă.
Piticii, când se întoarseră seara acasă, o găsiră pe Albă-ca-Zăpada zăcând la pământ, fără suflare, moartă. O ridicară, căutară lucruri vrăjite, îi desfăcură cingătoarea, o pieptănară, o stropiră cu apă și vin, dar degeaba; copila era moartă și așa rămase. O așezară pe un soclu și ei șapte se strânseră în jurul lui și-o plânseră amarnic trei zile. Apoi vrură s-o îngroape, dar ea arăta plină de prospețime, ca un om viu, și-și păstrase culoarea roșie în obraji.
Piticii spuseră:
- Nu o putem coborî în pământul cel negru!
Și-i făcură un sicriu de sticlă, ca oricine s-o poată vedea de oriunde s-ar fi uitat la ea. O culcară înăuntru, scriseră deasupra cu litere de aur numele ei și faptul că a fost fiică de rege. Apoi duseră sicriul pe munte și, rând pe rând, rămânea câte unul mereu de veghe. Veniră și animalele s-o plângă pe Albă-ca-Zăpada: mai întâi o bufniță, apoi un corb, la urmă un porumbel.
Albă-ca-Zăpada stătu multă vreme în sicriu și arăta de parcă ar fi dormit, căci rămăsese albă ca zăpada, cu obrajii roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul.
S-a întâmplat ca un prinț să se rătăcească prin pădure și ajunse la casa piticilor, vrând să le ceară adăpost peste noapte. El văzu sicriul pe munte și pe frumoasa Albă-ca-Zăpada în el și citi ce scria deasupra cu litere de aur.
Atunci le vorbi el piticilor:
- Dați-mi mie sicriul și-o să vă dau ce veți dori!
Dar piticii răspunseră:
- Nu-l dăm nici pentru tot aurul din lume!
Atunci le spuse:
- Vă rog, dăruiți-mi-l, căci nu pot să trăiesc fără s-o mai văd pe Albă-ca-Zăpada și o voi cinsti și voi avea mare grijă ca de ființa cea mai dragă!
Cum vorbea așa, se emoționară bunii pitici și-i dăruiră sicriul. Prințul își puse slujitorii să-l ducă pe umeri. Se întâmplă ca unul dintre ei să se împiedice de o tufă și, din cauza zdruncinăturii, bucățica de măr otrăvit, pe care o înghițise Albă-ca-Zăpada, să sară din gât. Și nu după mult timp, ea deschise ochii, trase capacul sicriului și se ridică în capul oaselor.
- O, Doamne, unde mă aflu? strigă ea.
 Prințul spuse plin de bucurie:
- Ești cu mine.
Îi povesti ce se întâmplase și-i spuse:
- Mi-ești mai dragă ca orice pe lumea asta! Vino cu mine în castelul tatălui meu, să-mi fii soție!
Albei-ca-Zăpada îi plăcu de el și încuviință. Iar nunta se făcu cu măreție și splendoare. La petrecere Albă-ca-Zăpada o invită și pe mama vitregă. Și ea, îmbrăcată cu cele mai frumoase haine, întrebă oglinda:
”Oglindă, oglinjoară,
Cine-i cea mai frumoasă din țară?”
Aceasta răspunse:
”Măria-Ta, ești ca raza luminoasă,
Dar tânăra prințesă cu mult e mai frumoasă.”
Femeia cea rea începu să blesteme și să i se facă frică, așa de frică încât nu-și mai găsi liniștea. Trebui să meargă s-o vadă pe tânăra regină. Și îndată ce intră, o recunoscu pe Albă-ca-Zăpada, iar spaima o făcu să rămână nemișcată. Niște pantofi de fier, luați de pe cărbuni aprinși cu un clește, fură așezați în fața ei. Ea trebui să se încalțe cu pantofii încinși și să danseze așa până căzu moartă la pământ.
 photo Povestile-Fratilor-Grimm.jpg
(Poveștile Fraților Grimm,
Constanța, Editura Eduard, 2007)
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one