antet.jpg
Powered by Calendar Labs



widget
Era odată o capră, care avea trei iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau, iară cel mic era harnic și cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mână și nu seamănă toate unul cu altul".
ÎIntr-o zi, capra chemă iezii de pe-afară și le zice:
- Dragii mamei copilași! Eu mă duc în pădure, ca să mai aduc ceva de-ale mâncării. Dar voi încuieți ușa după mine, ascultați unul de altul și să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu.
Când oi veni eu, am să vă dau de stire, ca să mă cunoașteți, ș-am să vă spun așa:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieți,
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Auzit-ați ce-am spus eu?
- Da, mămucă, ziseră iezii.
- Pot să am nădejde în voi?

- Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieți și ce-am vorbit odată, vorbit rămâne...
- Dacă-i așa, apoi veniți să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele răle și mai rămâneți cu bine!
- Mergi sănătoasă, mămucă -  zise cel mic,  cu lacrimi în ochi - și Dumnezeu să-ți ajute, ca să te întorni cu bine, și să ne-aduci de mâncare.

Apoi capra iese și se duce în treaba ei. Iar iezii închid ușa după dânsa și trag zăvorul. Dar vorba veche: "Păreții au urechi și fereștile ochi". Un dușman de lup - ș-apoi știți care? - chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânșii.
"Bun! zise el în gândul său. Ia acu mi-i timpul... De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa, halal să-mi fie! Știu că i-aș cârnosi și i-aș jumuli!" Cum zice, și vine la ușă: și cum vine, și începe:

 
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieți,
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.

- Hai! deschideți cu fuga, dragii mamei! Cu fuga!
- Ia! Băieți, zice cel mai mare, săriți și deschideți ușa că vine mama cu de mâncare.
- Sărăcuțul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas: glasul ei nu-i așa de gros și răgușit ci-i mai subțire și mai frumos!
Lupul auzind aceste, se duse la un fierar și puse să-i ascută limba și dinții, pentru a-și subția glasul, ș-apoi, întorcându-se, începu iar:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieți...

- Ei, vedeți - zise iarăși cel mare – dacă mă potrivesc eu vouă? ”Nu-i mămuca, nu-i mămuca...” D-apoi cine-i, dacă nu-i ea? Că doar și eu am urechi. Mă duc să-i deschid.
- Bădică! Bădică! zise iarăși cel mic, ascultați-mă și pe mine! Poate mai de apoi a veni cineva si a zice:
Deschideți ușa,
Că vine mătușa!

ș-atunci voi trebuie numaidecât să deschideți? D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de când lupii albi, și s-a făcut oale și ulcioare, sărmana?
- Apoi, dă! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap... Dacă te-ai potrivi tu aistora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. Eu unul mă duc să deschid...
Atunci mezinul se vârî iute în horn și, sprijinit cu picioarele de prichici și cu nasul în  funingine, tace ca peștele și tremură ca varga de frică. Dar frica-i din rai, sărmana! Asemene cel mijlociu, țuști! iute sub un chersin; se-nghemuiește acolo cum poate, tace ca pământul, și-i tremură carnea pe dânsul de frică: fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă!... Însă cel mare se dă după ușă și - să tragă, să nu tragă? În sfârșit trage zăvorul. Când iaca!... ce să vadă? Ș-apoi mai are când vedea?... Căci lupului îi scăpărau ochii și-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Și nici una, nici două, haț! pe ied de gât, îi răteză capul pe loc, și-l mănâncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bot și începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:
- Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri?
Dar ce Dumnezeu! Parc-au intrat în pământ... Unde să fie, unde să fie? Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace buna! Iezii nu-s nicăieri!
- Mă!... că mare minune-i și astal..
dar nici acasa n-am de coasă... ia să mai odihnesc oleacă ieste bătrânețe!
Apoi se îndoaie de șele cam cu greu și se pune pe chersin. Și când s-a pus pe chersin, nu știu cum s-a făcut că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? - îl păștea păcatul și-l mânca spinarea, sărăcuțul!
- Să-ți fie de bine, nănașule!

- A!... ghidi! ghidi! ghiduș ce ești! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănășelul să te pupe el!
Apoi ridică chersinul binișor, înșfăcă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg peticile!... Vorba ceea: "Toată paserea pe limba ei piere".
Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu mai găsește nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peștele în borș la foc. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una: așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese și-și caută de drum.

Cum a ieșit dușmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap și a plânge cu amar după frățiorii săi.
”Drăguții mei frățiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! Și biata mamă nu știe de astă mare urgie ce-a venit pe capul ei!”
Și bocește el, și bocește, până îl apucă leșin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui și ce au căutat, pe nas le-a dat. Când jălea el așa, iaca și capra venea cât putea, încărcată cu de-ale mâncării și gâfâind. Și cum venea, cât de colo vede cele două capete cu dinții rânjiți în ferești.
- Dragii mămucuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bucurie și-mi râd înainte când mă văd!
Băieții mamei, băieți,
Frumoși și cucuieți!

Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul și ochii i se painjinesc. Și ce era, nu era a bine!... Ea însă tot merge pân' la ușă, cum poate, crezând că părerea o înșală... Și cum ajunge și începe:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieți,
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Atunci iedul mezin - care acum era și cel dintâi, și cel de pe urmă - sare iute și-i deschide ușa. Apoi s-aruncă în brațele mâne-sa, și cu lacrimi de sânge începe a-i spune:
- Mămucă, mămucă, uite ce am pățit noi. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru!
Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima și rămâne încremenită!... Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, și-a mai venit puțin în fire ș-a întrebat:
- Da' ce-a fost aici, copile?
- Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus dumneata de-acasă, n-a trecut tocmai mult și iaca s-aude cineva bătând la ușă și spunând:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieți...
 
- Și?...
- Și frate-meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum îl știi, fuga la ușă să deschidă.
- Ș-atunci?...
- Atunci eu m-am vârât iute în horn și frate-meu cel mijlociu sub chersin, iară cel mare, după cum îți spun, se dă cu nepăsare după ușă și trage zăvorul!...
- Ș-atunci?
- Atunci grozăvie mare! Nănașul nostru și prietenul dumitale, cumătrul lup, se și arată în prag.
- Cine? Cumătru-meu? El, care s-a jurat pe părul său că nu mi-a spărie copilașii niciodată?
- Apoi dă, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieți!
- Ei, las' că l-oi învăța eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană și cu o casă de copii, apoi trebuie să-și bată joc de casa mea? Și pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată... Ticălosul și mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua... Apoi doar eu nu-s de acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată, de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzăla eu! Cu mine ți-ai pus boii în plug? Apoi ține minte că ai să-i scoți fără coarne!

- Of, mămucă, of! Mai bine taci și lasă-l în plata lui Dumnezeu! Căci știi că este o vorbă: "Nici pe dracu să-l vezi, da nici cruce să-ți faci!".
- Ba nu, dragul mamei! "Că până la Dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul." Și-apoi ține tu minte, copile, ce-ți spun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste.
Si de atunci căuta și ea vreme cu prilej, ca să facă pe obraz cumătru-său. Se pune ea pe gânduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă.
"Aha! Ia acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! Că i-oi face eu cumătrului una de și-a mușca labele..."
Aproape de casa ei era o groapă adâncă: tocmai acolo-i nădejdea caprei.
”La cada cu dubala, cumătre lup, că nu-i chip!... Ia, de acu se-ncepe fapta. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru!”

Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă mânicile, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic și cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta așază o leasă de nuiele numai înținată și niște frunzari peste dânsa, peste frunzari toarnă țărână și peste țărână așterne o rogojină. Apoi face un scăuieș de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă și se duce prin pădure să caute pe cumătru-său și să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă de-o prăpastie grozavă și întunecoasă, și pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup.
- Bună vremea, cumătro! Da ce vânt te-a abătut pe-aici?
- Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i căutătura... Apoi dă, nu știi dumneata că nevoia te duce pe unde nu ți-i voia? Ia, nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună!
- Ce fel, cumătriță dragă?
- Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis și i-a crâmpoțit, de le-am plâns de milă!
Numai văduvă să nu mai fie cineva!
- Da nu mai spune, cumătră!
- Apoi de acum ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-i. Ei, mititeii, s-au dus către Domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet. De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe dumneata, cumătre, ca să mă mai mângâi...

- Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.
- Te cred, cumătre, d-apoi, dă!...Nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrea Cel de sus.
Apoi capra pornește înainte plângând și lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.
- Doamne, cumătre, Doamne - zise capra suspinând - de ce ți-i mai drag în lume, tocmai de aceea n-ai parte...
- Apoi dă, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. Nu-ți face și dumneata atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo.
- Așa este, cumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gâgâlici, de cruzi s-au mai dus!
- Apoi dă, cumătră, se vede că și lui Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri.
- Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa?
- Doamne, cumătră, Doamne! Oi face și eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la dumneata pe-acasa? Că mi-aduc aminte că l-am întâlnit odată prin zmeuriș, și mi-a spus că dac-ai vrea dumneata să-i dai un băiet să-l învețe cojocăria.

Și din vorbă în vorbă, din una-n alta, ajung pân-acasă la cumătra!
- Ia poftim, cumătre - zise ea luând scăuieșul și punându-l deasupra groapei cu pricina - șezi cole și să ospătezi oleacă, din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină și i le pune dinainte. Atunci lupul începe a mânca hâlpov: și gogâlț – gogâlț - gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.
- Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!
Și cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieșul de ceară s-a topit, și leasa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.

- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce ai mâncat! Cu capra ți-ai pus în cârd? Capra ți-a venit de hac!
- Văleu, cumătră, talpele mele! Mă rog, scoate-mă, căci arde inima-n mine!
- Ba nu, cumătre; c-așa mi-a ars și mie inima după iezișorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri, mie însă-mi plac și de iști mai bătrâni, numai să fie bine fripți; știi, cole, să treacă focul printr-înșii.
- Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!
- Arzi, cumătre, că nici viu nu ești bun! De-abie i-a mai trece băietului istuia de spăriet, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum! Ți-aduci aminte, dihanie răutăcioasă și spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? Și bine mi-ai mâncat iezișorii!
- Mă ustură inima-n mine, cumătră! Mă rog scoate-mă și nu-ți mai face atâta osândă cu mine!
- Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesniși dinioare cu cuvinte din Scriptură!
După aceasta capra și cu iedul au luat o capiță de fân și-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul... Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui și-i mai trântiră în cap cu bolovani și cu ce-au apucat, până-l omorâră de tot. Și așa s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da și de cumătru-său, lupul, păgubașă a rămas, și păgubașă să fie!

Și auzind caprele din vecinătate de una ca asta, tare le-au mai părut bine! Și s-au adunat cu toatele la priveghi, și unde nu s-au așternut pe mâncate și pe băute, veselindu-se împreună...
Și eram și eu acolo de față, și îndată după aceea am încălecat iute pe-o șea ș-am venit de v-am spus povestea așa; ș-am mai încălecat pe-o roată și v-am spus jitia toată; și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună, și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună.

 
 photo 567822.jpg
(”Povești, povestiri, amintiri”, de Ion Creangă
București, Editura Poseidon, 2012)
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one