antet.jpg
Powered by Calendar Labs



widget
Era odată un băiețaș care a răcit; se jucase pe afară și se udase pe picioare, dar nimeni nu pricepea cum și unde, fiindcă pe jos era uscat și nu ploua.
Mamă-sa l-a dezbrăcat, l-a pus în pat și a prins samovarul, ca să-i facă o ceașcă de ceai din soc, fiindcă ceaiul încălzește. Chiar atunci a venit și bătrânul care locuia sus, tocmai sub acoperiș; n-avea nici nevastă, nici copii, dar îi erau dragi copiii și știa o mulțime de povești și era o plăcere să-l asculți.
- Acuma să bei ceaiul, a spus băiețașului mama, și după aceea poate că ai s-auzi o poveste.
- Da, numai să-mi aduc aminte de vreuna pe care n-am mai spus-o, a zis bătrânul. Dar unde s-a udat pe picioare băiatul? a întrebat el.
- Nu știu și nu înțeleg deloc ce poate să fie, a răspuns mama.
- Îmi spui o poveste? a întrebat băiețașul.
- Ți-oi spune, dar mai întâi vreau să știu ceva; poți tu să-mi spui cât e de adânc canalul de pe strada unde-i școala?
- Până la glezne, a răspuns băiatul; dar ca s-ajungă până la glezne trebuie să mă duc unde-i mai adânc.
- Bun! Acum am aflat unde te-ai udat pe picioare, a zis bătrânul. Desigur că vrei să-ți spun o poveste, dar nu mai știu nici una nouă.
- Fă una acuma, a spus băiețașul. Mama zice că dumneata poți să faci o poveste din orice și știi povești despre toate lucrurile din lume.
- Da, dar poveștile făcute așa nu-s mare lucru. Poveștile frumoase vin singure și-mi bat în frunte și-mi spun: "Uite că am sosit!"
- Acuma nu bate nici una? a întrebat băiețașul.
Mama a râs, a pus flori de soc în ceainic și a turnat apa clocotită.
- Spune-mi o poveste.
- Da, numai să fie vreuna! Dar fac mofturi și nu vor să vie decât atunci când au ele poftă! Da’ ia stai puțin! spuse el deodată. Uite una chiar aici. E în ceainic.
Băiețașul s-a uitat la ceainic și deodată capacul a început să se ridice și s-a ridicat tot mai tare și din ceainic au ieșit florile de soc, albe și proaspete, și și-au întins în toate părțile crenguțele.
Era acuma o tufă mare de soc, un copăcel întreg și crengile lui se întindeau până deasupra patului și dădeau perdeluțele patului într-o parte. În mijlocul copăcelului, pe o creangă, ședea o băbuță cu o îmbrăcăminte ciudată, verde ca și frunzele socului și tivită cu flori de soc mari, albe. Nu se putea desluși bine dacă era stofă sau chiar frunze și flori.
- Cum o cheamă? a întrebat băiețașul.
- Romanii și grecii cei vechi, a spus bătrânul, îi ziceau driadă, dar noi acuma nu mai știm ce înseamnă asta. La țară i se zice mătușica din soc; acesta e un nume mai potrivit pentru ea. Și acum uită-te la copac și ascultă.
"Tot așa era odată un soc înflorit în ograda unei căsuțe sărmane. La umbra lui ședeau într-o zi cu soare doi bătrâni. Era un marinar bătrân, bătrân și cu nevastă-sa bătrână, bătrână și ea. Erau străbunici acuma și în curând aveau să serbeze nunta de aur, dar nu-și aduceau bine aminte ziua. Mătușica din soc ședea în copac și era tot așa de bucuroasă ca și ei.
- Eu știu când e nunta voastră de aur, spunea ea, dar cei doi bătrâni n-o auzeau, fiindcă vorbeau de vremea de altădată.
- Îți aduci aminte, zise marinarul cel bătrân, când eram copii și ne jucam pe-aici, tot în ograda asta în care suntem acuma? O dată ne-am apucat să facem o grădină și am înfipt în pământ o mulțime de crenguțe.
- Da, a răspuns bătrâna, îmi aduc aminte foarte bine. Am udat crenguțele și una din ele s-a prins; era o crenguță de soc și a crescut mare și s-a făcut socul sub care stăm noi acuma.
- Da, spuse el; și colo în colț era o putină cu apă și eu făcusem o corabie din scândurele și îi dădusem drumul pe apă. N-a mai trecut mult și am plecat și eu pe mare cu o corabie adevărată.
- Da, dar mai întâi am fost amândoi la școală, spuse bătrâna. Și ne suiam ținându-ne de mână în turn și ne uitam la corăbiile cele mari.
- Da, și după aceea am plecat și eu și am umblat câțiva ani prin lume.
- Da, și cât n-am mai plâns eu după plecarea ta! Credeam c-ai murit și ai ajuns în fundul mării. De câte ori nu m-am sculat noaptea și nu m-am uitat de unde bate vântul și dacă tu nu vii. Vântul bătea, dar tu nu mai veneai. Și într-o zi, mi-aduc aminte că ploua cu găleata, tocmai venise gunoierul la casa unde slujeam și eu dusesem căldarea cu gunoi și stăteam acuma în poartă. Deodată a trecut poștașul, s-a oprit și mi-a dat o scrisoare; era de la tine. Mult mai umblase scrisoarea asta până să ajungă la mine! Am desfăcut-o repede și am început s-o citesc. De bucurie și râdeam și plângeam. Scriai acolo că ești prin țările calde, pe unde crește cafeaua. Ce țări minunate trebuie să fie! Și mai spuneai multe, multe lucruri în scrisoare și eu citeam și stăteam în ploaie cu căldarea de gunoi lângă mine. Deodată mă ia cineva de mijloc…
- Da, și i-ai dat aceluia o palmă că a văzut stele verzi…
- De unde să știu că tu erai? Veniseși odată cu scrisoarea și erai așa de chipeș și de frumos, așa cum ești și acuma. Aveai în buzunar o basma galbenă și o pălărie nouă, erai foarte dichisit. Doamne, și ce vreme păcătoasă era și cum mai ploua!
- Și după aceea ne-am luat, spuse el. Ți-aduci aminte? Și pe urmă a venit băiatul cel dintâi și după el Maria și Iacob și Petru și Ion și Cristian!
- Da, și toți au crescut și s-au făcut mari și toți vrednici.
- Și copiii lor au avut și ei copii, spuse bătrânul matelot, și acuma vedem pe copiii copiilor noștri.
- Când ne-am cunoscut noi nu era cam tot pe vremea asta?
- Da, chiar azi e nunta de aur! a spus mătușica din soc și și-a întins capul printre cei doi bătrâni, dar ei au crezut că e o vecină care a venit să-i firitisească. S-au uitat unul la altul și s-au luat de mână, ca pe vremuri. Și după aceea au venit copiii și nepoții, fiindcă ei știau că azi e nunta de aur și îi felicitaseră pe bătrâni dis-de-dimineață, dar bătrânii uitaseră. Ei își aduceau aminte mai bine de lucruri întâmplate odinioară decât de cele întâmplate acum de curând. Socul răspândea mireasmă și soarele care tocmai scăpăta spre asfințit îi bătea pe bătrâni drept în față și amândoi erau roșii la obraz.
Nepotul cel mai tânăr a început să joace împrejurul lor și le-a spus că astă-seară are să fie petrecere mare, au să mănânce cartofi prăjiți. Și mătușica din soc a dat din cap în copac și a strigat și ea cu ceilalți laolaltă: Ura!"
- D-apoi asta n-a fost poveste, a spus băiețașul care ascultase.
- Poate n-o fi fost, a zis bătrânul care povestea; dar să vedem ce spune mătușica din soc.
- Nu, n-a fost poveste, a spus mătușica; acuma vine povestea. Poveștile cele mai minunate ies din viața de toate zilele, uite așa cum a ieșit copăcelul meu din ceainic.
Și l-a ridicat pe băiețaș din pat și l-a luat în brațe și ramurile socului s-au boltit deasupra lor, așa că ei erau acuma ca într-un boschet și copacul și-a luat zborul și i-a dus departe.
Mătușica din soc s-a schimbat deodată într-o fetiță drăgălașă, dar hainele erau tot din stofa aceea verde cu flori albe, din care fuseseră și hainele mătușicăi. La piept avea o floare adevărată de soc și în părul ei galben și cârlionțat o cunună de flori de soc; ochii îi erau albaștri. O! Era atât de gingașă fetița! S-au sărutat și acuma erau amândoi de-o vârstă și aveau aceleași bucurii.
Au ieșit din boschet ținându-se de mână și au intrat într-o grădină frumoasă. Lângă o pajiște era legat de un țăruș bastonul tatii. Față de copii, bastonul prindea viață. Când se așezau călare pe el, măciulia se preschimba într-un cap de cal cu o coamă lungă și neagră. Îi creșteau deodată patru picioare subțiri și vânjoase și bastonul se prefăcea într-un cal voinic și iute. Au încălecat și au pornit în galop împrejurul pajiștii.
- Ne ducem departe, departe, a spus băiețașul; ne ducem la conacul unde am fost anul trecut.
Și alergau, alergau primprejurul pajiștii și fetița, care după cum știm nu era alta decât mătușica din soc, striga:
- Uite, acuma suntem la țară. Vezi căsuța aceea cu spatele cuptorului, care iese din zid ca un ou mare cât toate zilele? Alături e un soc și uite și cocoșul care umblă prin ogradă și scurmă și când găsește ceva cheamă găinile să le dea și lor. Ia uită-te la el cum se mai fudulește. Acuma am ajuns la biserică; e așezată pe deal, printre stejari bătrâni și unul e pe jumătate uscat.
- Iată-ne acuma la fierărie. Focul arde și fierarii bat fierul cu ciocanul și scânteile sar în toate părțile. Și acuma, haide la conac!
Și tot ce spunea fetița care ședea călare pe baston la spatele băiețașului se întâmpla chiar așa. Băiețașul vedea tot ce spunea ea și totuși alergau numai de jur împrejurul pajiștii. Pe urmă s-au jucat și au făcut o grădină în țărână și ea și-a scos din păr câteva flori de soc și le-a sădit în pământ și din flori au crescut tulpinițe, așa cum crescuseră și din crenguțele pe care le sădiseră cei doi bătrâni de care am vorbit adineauri. S-au luat apoi de mână, așa cum se luaseră și bătrânii când erau copii, dar nu s-au urcat sus în turn ca să vadă marea. Fetița l-a luat de mijloc pe băiețaș și amândoi s-au ridicat în văzduh și au zburat peste câmpii și păduri și ape și a fost primăvară, și a fost vară și după aceea toamnă și iarnă și mii și mii de chipuri și locuri s-au oglindit în ochii și în inima băiețașului. Și fetița îi spunea: "Ce vezi acuma n-ai să uiți niciodată!"
Socul înflorit răspândea mereu mireasma lui dulce. Și băiețașul vedea jos trandafiri și fagi tineri, dar socul mirosea cel mai tare, fiindcă florile lui erau chiar pe pieptul fetiței și el își rezema capul de pieptul ei.
- E frumos pe-aici primăvara! a spus fetița.
Erau acum într-o pădure de fagi. Prin poieni erau dediței și trifoi. O, de-ar fi mereu primăvară în pădurea de fagi plină de miresme!
- E minunat pe-aici vara! spuse ea.
Erau acuma pe lângă un castel din vremurile vechi; zidurile roșcate și meterezele se oglindeau într-un lac pe care pluteau lebede. Pe câmp se legănau holdele, flori roșii și galbene creșteau pe marginea apei, pe garduri vii se cățărau iedera și rochița rândunelei. Seara, luna se ridica, rotundă și mare, și fânul adunat pe câmp mirosea frumos. "Asta nu se uită niciodată!"
- E minunat pe-aici toamna! spuse fetița și cerul era încă o dată pe atâta de adânc și de albastru și pădurea se colorase în toate felurile de roșu, de galben și de verde. Câinii de vânătoare alergau, stoluri de păsări zburau speriate pe deasupra movilelor pe care, printre pietre, se întindeau tufișuri de mure. Marea era albastră, întunecată și plină de bărci și corăbii cu pânzele întinse, iar în șopron, babe, fete și copii curățau hamei și-l puneau într-un butoi; tinerii cântau și bătrânii spuneau povești cu spiriduși și vrăjitori. Mai bine nu putea fi nicăieri.
- Pe-aici e frumos iarna! spuse fetița și iată că toți copacii erau acoperiți cu polei, parcă ar fi fost mărgean alb. Când mergeai, zăpada scârțâia sub talpă, parcă ai fi avut mereu ciuboțele noi și pe cer cădeau stele una după alta. În casă, pomul de Crăciun era aprins, se împărțeau cadouri și toți erau veseli. Prin căsuțe țărănești se auzea cântec de scripca și scripcarii căpătau clătite; până și cel mai sărac copil spunea: "Ce frumos e iarna!"
Da, era frumos, și fetița arăta băiețașului toate frumusețile și socul își răspândea mireasma și flamura colorată cu care marinarul cel bătrân pornise pe mări flutura mereu.
Băiatul a crescut și s-a făcut flăcău și acuma se pregătea să plece în lumea largă, departe, departe, în țările calde, pe unde creștea cafeaua. Și la plecare fata și-a luat o floare de soc de la piept și i-a dat-o. El a pus floarea cu grijă într-o carte și cât a stat prin străinătăți, ori de câte ori deschidea cartea nimerea mereu tot la locul unde era floarea amintirii.
Și cu cât se uita mai mult la ea, cu atâta floarea se înviora mai tare și el parcă simțea mireasma pădurilor din țara lui și din petalele florii se ivea fata cu ochi albaștri și limpezi și îi spunea în șoaptă: "Aici e frumos primăvara și vara și toamna și iarna!" Și multe chipuri și locuri de acasă îi lunecau prin minte.
Așa au trecut mai mulți ani și acuma el era bătrân și ședea cu soția lui, bătrână și ea, lângă un soc înflorit. Se țineau de mână așa cum se ținuseră cândva străbunicul și cu străbunica și ca și ei vorbeau de vremea de altădată și de nunta de aur. Fata cu ochi albaștri și cu flori de soc în păr ședea sus în copac, dădea din cap către dânșii și spunea:
- Astăzi e nunta de aur.
Apoi a luat din cununa ei două flori, le-a sărutat și florile au strălucit întâi ca argintul, pe urmă ca aurul și când le-a pus pe capetele celor doi bătrâni, fiecare floare s-a prefăcut într-o coroană de aur. Și acuma, amândoi ședeau ca un rege și o regină lângă socul înflorit și el spunea soției lui povestea cu mătușica din soc, așa cum o auzise când era copil, și amândoi au fost de părere că povestea asta cuprinde o mulțime de lucruri care seamănă cu viața lor și tocmai acele lucruri le plăceau mai tare.
- Da, așa este! a spus fata din soc. Unii îmi zic mătușica din soc, alții îmi zic driadă, dar numele meu adevărat este Amintirea. Eu stau în soc și cresc cu el odată și pot să mă duc cu gândul înapoi și pot să povestesc tot felul de lucruri. Ia vezi dacă mai ai floarea aceea de demult.
Și bătrânul a deschis cartea și floarea era acolo, între file, proaspătă și frumoasă, parcă atunci ar fi cules-o. Și Amintirea a dat din cap mulțumită și peste cei doi bătrâni cu coroana de aur pe cap se împrăștia acum lumina roșie a soarelui asfințit. Au închis ochii și… și… povestea s-a sfârșit.
Băiețașul ședea în pătucul lui și nu știa dacă a visat ori a auzit o poveste. Ceainicul era pe masă, dar din el nu se mai ridica nici un soc și bătrânul care spusese povestea tocmai se pregătea să plece și peste o clipă a și plecat.
- Ce frumos a fost! a zis băiețașul. Mamă, am fost în țările calde!
- Cred și eu, a spus mama. După ce bei două cești de ceai de soc ajungi repede în țările calde. Și l-a învelit bine cu plapuma, ca să nu răcească iar.
- Tu ai dormit și noi am stat de vorbă și ne-am tot întrebat dacă-i poveste ori întâmplare adevărată.
- Și mătușica din soc unde-i? a întrebat băiețașul.
- E în ceainic, a spus mama. S-o lăsăm să stea acolo!
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one