antet.jpg
Powered by Calendar Labs



widget
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un împărat mare și puternic. Abia la vremea cărunteței dobândi și el un copil. Bucuria lui fu nespusă când se văzu și el tată, și toată împărăția lui fu veselă dinpreună cu dânsul, căci acest împărat era bun, drept și temător de Dumnezeu. Pentru aceasta, el făcu mult bine poporului său. Și toți într-un gând și într-o glăsuire dete mărire Domnului că s-a îndurat a le da un moștean al împărăției.
Acest împărat puse de gând ca pe fiul său să-l dea să învețe toate meseriile și toată procopseala cărturarilor.
Fiul împăratului creștea într-o lună cât alții într-un an. Când fu de opt ani, părea că este de optsprezece.
Daca văzu așa, tată-său, împăratul, îl dete la carte; după ce învăță filosofia și citirea pe stele, de la cei mai iscusiți dascăli, îl dete la cel mai meșter vraci, de învăță și meșteșugul leacurilor.
Văzând tată-său, împăratul, că fiu-său are ținere de minte grozavă și ia în cap ușor cele ce i se arată, se umplu de mulțumire sufletească, căci Dumnezeu îi dase un copil tocmai după gândul său.
Învățând el toată cartea, împăratul a început a trimite pe fiu-său din cetate în cetate să învețe toate meseriile. Cum auzea că în cutare cetate este câte vrun meșter mai dibaci și că acea meserie nu se află pe la dânsul, îndată îl trimitea să învețe și acea meserie.
Astfel umblă fiul împăratului din țară în țară, ca și un pribeag, până ce învăță toate meseriile de pre pământ. Și întorcându-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfârșit; are să se strângă de pre drumuri.
De bucurie că are un fiu așa de procopsit și de iscusit, tatăl său făcu o masă mare, unde chemă pe toți împărații, vecinii lui, ca să le arate fiul său procopseala.
Însuși fiul împăratului porunci la bucătari și le arătă cum să facă bucatele. Mesenii nu știau cum să mai laude gustul acestor bucate. Când, iată că vine și fiul împăratului la masă. Se chefuiră, deci, și știi, vorba ăluia, vorba vorbă aduce. Începură împărații a-și povesti despre judecățile și dreptățile ce făcuse fiecare în împărăția sa. Între altele, unul spuse că se va căi cât va trăi el, pentru că a osândit pe un om drept, învinovățit fiind că ar fi furat niște lucruri, pe când altul a fost hoțul, precum se dovedi mai în urmă.
Cum auzi împăratul care dedese ospățul, se întoarse către fiul său și zise:
– Știu că, dacă un împărat voiește să fie drept și adevărat stăpânitor supușilor săi, trebuie să știe toate meseriile, ca să cunoască prin însuși ochii săi păsurile fiecăruia. De aceea, fătul meu, te-am dat să înveți toate meșteșugurile. Nu mi-a venit în gând că și hoția este un meșteșug. Aceasta îți rămâne să mai înveți, după care te vei face un împărat ca Solomon împărat și cum altul nu va mai fi pe lume.
– Ii, tată, răspunse fiul de împărat, carele se rușină și se roșise ca o sfeclă, cum de mă osândești astfel ca pe un vinovat de codru?
Și sculându-se de la masă, se duse unde se duse el, și se întoarse numaidecât, peste așteptarea tuturor, cu o slugă a lui credincioasă, aducând niște scânduri, stinghii, drugi, odgoane și pânze. Cu aceste se apucă, ajutat de sluga lui, de clădi un fel de foișor.
Gătindu-se foișorul, se urcă într-însul și, învârtind niște șuruburi și niște vârtejuri la niște meșteșuguri ce avea acest foișor, începu a pluti în vânt și, pe când se tot urca, el își luă ziua bună de la toți cei de față, cari rămăseseră cu gurile căscate și cu ochii bleojdiți la dânsul. Mumă-sa cât p-aci era să-i vie rău de inimă rea; dară își ținu firea.
După ce îl pierdură din ochi, mesenii se sculară și se împrăștiară ca puii de potârniche, nemaivoind a adăoga mâhnirea împăratului, care se vedea de pe față că era prea mare.
Fiul împăratului, după ce călători câtva timp prin văzduh, prinse a se coborî. Ce să vezi dumneata? Orânda îl duse a se lăsa tocmai dinaintea unei cocioabe de bordei sărăcăcios.
Era seara. Bătu la ușe. Cei dinăuntru, o pereche de oameni jigăriți, întrebă:
– Cine e acolo?
– Om bun, le răspunse fiul de împărat. Deschideți, că sunt un călător.
Îi deschiseră. Când intră în bordei, el băgă de seamă că muierea aruncase ceva sub pat.
– Dară ce vânt te aduce pe la noi?
– Sunt strein. Acum am sosit din alte împărății. Rogu-vă să mă găzduiți.
– Bucuros, cu ce vom putea.
– Foarte vă mulțumesc, le mai zise el. Nu vă va fi degeaba. Dară de ce vă stinghiriți din lucru? Lucrați, nu vă opriți pentru mine. Am băgat de seamă că făceați ceva când am venit.
Muierea vru să îndruge câteva minciuni. Dară bărbatul îi luă din gură și zise:
– Să-ți spunem drept. Dumneata ești oaspetele nostru, și crez că nu ne vei da pe mâna stăpânirei. Eu sunt hoț. Meseria acesta nu mai are căutare, de când împăratul a pus niște slujbași ai dracului de strașnici și de aspri pentru unii ca noi. Abia ne mai ținem zilele, cu câte o găină sau altă pasăre ce putem să ciordim de pe ici, de colo. Și tocmai jumulea o gâscă nevastă-mea când ai venit d-ta.
– Tocmai ce căutam și eu. Dumnezeu m-a adus la voi. Scoateți gâsca de sub pat și face-vă-ți meșteșugul. De azi încolo sunt al vostru. Mă bag ucenic la d-ta să mă înveți acest meșteșug.
Și până jumuli și găti gâsca, fiul împăratului ieși afară, își strânse foișorul, desfăcându-l din toate încheieturile, și-l puse bine, unde să nu dea nimeni peste dânsul.
Se puseră, deci, la masă și se chefuiră, până ce cocoșii începură a vesti că vine alba în sat.
A doua zi se înțeleseseră ei la cuvinte, și fiul de împărat rămase sub ascultarea hoțului, ca să învețe meșteșugul de la dânsul.
– Tot meșteșugul este, zise hoțul într-una din zile, să ciordești, fără să te prinză cineva; să buzunărești și pe dracul, fără să te vază nici pui de om sau altă gadină; să n-apuce să cază și tu să găsești; orice ți s-o părea că nu este pus bine de altul, tu să iei și să păstrezi; marghiolia, vicleșugul, îndrăzneala, istețimea, șotia și cu tot neamul lor, să fie uneltele tale.
Fiul de împărat asculta și băga la cap.
După trecere de timp, în care fiul împăratului se îndeletnicise la meșteșugul hoției, văzând el că lucrurile îi merg strună, zise:
– Meștere, când ai de gând să mă scoți calfă?
– Când mi-oi fura ipângeaua de pe mine.
După ce mai trecu, merseră într-o zi la vânat. Acolo în pădure, stând să facă popas, se tolăniră fiecare pe ce avea, la umbră de copaci și la răcoare, ca să-și aromeze oarecum. Hoțul își așternuse ipângeaua.
Deodată hoțul auzi miercăitul unui iepure, ca și când îl apucase ogarul. Se sculă, se uită prin prejur, și nu vede nimic. Ucenicul său, fiul împăratului, adormise, și-i da niște sforăieli de părea că mână porcii. Se culcă iarăși.
Nu șezu mult, și tocmai când era să-l fure și pe el somnul, auzi încă o dată același miercăit și cu totul p-aproape.
Odată sări drept în sus.
– Ce naiba, trebuie să fie ceva. Mă repez să văz ce dracovenie să fie aceea.
Și fiind un crânguleț într-o depărtare cât arunci cu piatra, se duse într-acolo, de unde i se păru lui că vine miercăitul iepurelui.
Pe când se ducea hoțul, fiul împăratului se scoală binișor, și pâș! pâș! îi ia ipângeaua frumușel, o îndoiește și o ascunde într-o scorbură de copaci și iarăși se culcă.
Acestea le făcu el mai iute decât ai gândi.
Hoțul, daca văzu că nu este nimic în crâng, dete tuturor răilor și iepure și tot, și se întoarse să se odihnească. Când, ia ipângeaua de unde nu e. Se uită prin prejur, și nici o frunzuliță măcar nu se mișca. Fiul împăratului horcăia de socoteai că o să deștepte și pe morți.
Bietul hoț rămase ca lovit de trăsnet. Simți că alt n-are cine să-i fi jucat renghiul acesta, decât ucenicul lui.
Se suci, se învârti, dete târcoale prejmetelor; ipângeaua nu e. În cele de pe urmă, după ce îl înecase necazul, se duse să-și deștepte ucenicul.
Acesta dormea mort. Îl zgudui, îl scutură, ca de când începui să vă povestesc și abia, abia se deșteptă.
Somnoros cum era, și tot frecându-se la ochi, începu să se jeluiască că n-are parte să doarmă și el măcar un somn, și că din pricina asta o să se ducă de la un asemenea stăpân, care nu-i dă răgaz cât ar aromi cineva.
Hoțul văzu că ucenicul lui are să-l întreacă, și zise:
– Ia lasă astfel de vorbe, ci dă-mi ipângeaua, că acum ești calfă, ai scăpat de ucenicie.
Când auzi fiul împăratului de unele ca acestea, se duse într-un suflet de-i aduse ipângeaua, și legară amândoi tovărășie pe bine și pe rău.
Începuse a mișca binișor la meseria lor, de când se făcură tovarăși. Vezi că fiul împăratului era mai ager de mână, mai isteț și mai îndrăzneț.
Într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vânat, ia așa cam în dorul lelii, fiindcă n-avea altă treabă. Umblând el prin pădure, odată aude un grohăit de porc p-aproape de dânsul; căută și, mai iute decât ai gândi, fu și acolo. Când, ce să-i vază ochii? Un mistreț cât toate zilele de mare prăvălise pe un flăcău tânăr la față, și se silea a-și descurca colții din arcul flăcăului spre a-l sfâșia.
Fiul împăratului își scoase cuțitul de vânătoare și, cu un curaj nemaiauzit, se repede asupra mistrețului, îi înfige cuțitul drept în ochi și îl dă tumba peste cap, îi mai dă vro două lovituri bune în cap și-l lasă mort acolo locului.
Făcu ce făcu și aduse nițică apă în căciulă, stropi pe flăcăul care leșinase, și îl mai învioră.
Acesta, când se deșteptă și văzu pe izbăvitorul său, zise:
– Cere-mi oricât vei voi și-ți voi da, pentru această facere de bine.
– Bani au și țiganii, îi răspunse fiul de împărat, dară cinste nu. Să nu socotești că pentru bani am făcut ce am făcut eu acum pentru tine.
Se rușină oarecum flăcăul cu pricina; dară mai prinzând limbă, îi spuse șiritenia, cum venise în vânătoare cu mai mulți tovarăși, cum zărise mistrețul și se luase după dânsul, și cum nu-l lovise bine, și el se năpustise asupra lui și-l prăvălise de era să-l trimiță pe lumea cealaltă.
Pasămite și acesta era fiu de împărat, și încă fiul împăratului locului aceluia.
Se împrieteniră și se duseră la palaturile împărătești. Împăratul nu știa cum să mulțumească streinului că i-a scăpat copilul de la moarte. Îi dete voie ca să vie în palat oricând va voi, fiindcă el nu primi nici o altă răsplătire.
Streinul fiu de împărat, de câte ori mergea la împăratul, de atâtea ori el cerceta și băga de seamă la tot ce era pe acolo.
După câtăva vreme, el zise odată tovarășului său:
– Tovarășe, mi s-a urât cu borfășia, să facem și noi o hoție care să se mai simță.
– Ce vrei să facem?
– Iaca, să mai mergem și pe la haznaua împărătească, că doară n-o fi foc.
– Da ce stai d-ta de vorbești, omule? D-apoi acolo, aoleo, ce de păzitori mai sunt!
– Noi să mergem pe unde nu sunt păzitori.
Se hotărâră, și într-o noapte și plecară. Ei își luară și uneltele trebuincioase. Și fiindcă fiul de împărat știa toate meșteșugurile, el cunoștea și zidăria. Se apucă și, numai din două cazmale, scase câteva cărămizi, cât putea omul să intre. Aceasta pe de la uliță, pre unde nu păzea nimeni. El intră, umplu două căciuli cu galbeni și ieși. Apoi potrivi cărămizile la loc, ca să nu se cunoască pe unde au intrat.
Nu se poate spune bucurie ce avură când se văzură cu atâta căcălău de bani. Veniră acasă și dormiră, ca și când usturoi nu mâncase și gurile nu le miroseau.
A doua zi mare vâlvă se făcu în oraș când se află că s-a spart visteria împăratului. Toți se minunau și se cruceau, nedomirindu-se pe unde să fi intrat tâlharii.
Nu mai puțin și împăratul intră la chibzuiri, cum ar face să prinză pe acești hoți cutezători.
Fiul împăratului, cel ce făcuse bosmaua, se duse ca totdauna pe la împăratul, se făcu și el că se miră de atâta cutezare, și zise:
– Cel ce a făcut o asemenea hoție îndrăzneață nu se poate să mai vie măcar încă o dată.
Împăratul locului puse tot felul de paznici la visteria lui și aștepta.
Hoții, după câteva zile, când se mai potoli vâlva, veniră iarăși, fiindcă se dedulciseră ca calul la tărâțe, scoase cărămizile și fiul împăratului zise tovarășului său:
– De rândul trecut am intrat eu; acum intră tu. Așa mi se pare că cere dreptatea.
Tovarășul n-avu ce zice, căci așa era. Intră deci în hazna și, fiind mai lacom, luă câți galbeni putu el duce și-i aduse tovarășului la gaură. Acesta îi primi. Când să iasă și el, hâș! în sus, hâț! în jos, se simți că este prins în laț, și că nu poate ieși. Fiul împăratului n-avea timp de pierdut, ce să facă? Se apucă și el de-i tăie capul, îl luă cu dânsul și p-aici ți-e drumul.
Dară când ajunse acasă? aoleo! Unde era Dumnezeu să vază bocetele și vaietele muierii, când îi arătă capul bărbatului ei? Țipa de socoteai că o pune în țeapă.
Fiul împăratului îi puse mâna la gură și-i zise:
-Stt, că ne-am topit. Să nu te auză cineva, că nu e bine de noi.
Și după ce îi spuse toată șiretenia pricinii, o împăcă spuindu-i că-i lasă ei toți banii ce au furat, și îi mai făgădui că-i va aduce și trupul bărbatului, ca să-l îngroape ca oamenii și cu toată rânduiala.
Iară daca se făcu ziuă, slujitorii împărătești găsiră trupul fără cap și-l duseră la împăratul.
Acesta se da de ceasul morții și mai multe nu, cum de să nu prinză pe tâlhar viu, nevătămat.
Fiul împăratului se duse și el pe la palat și, auzind cele ce se plănuiau, se pregăti și el a-și ține făgăduiala ce dase nevestei tovarășului său.
Sfătuind cei doisprezece boieri, socotiră cu mintea lor că tâlharii trebuie să fie cel puțin doi; că cel viu este peste poate să nu vie a lua și trupul mortului. Găsiră, deci, cu cale a pune trupul cel fără cap în mijlocul pieței, pe o schelă cu trei trepte, și de jur-împrejur slujitori împărătești, cari să păzească toată noaptea.
Așa și făcură.
Fiul împăratului, hoțul, se duse și el de cumpără o mârțoagă de cal răpciugos și bubos, și slab, de era numai pielea și osul, mai cumpără o odoroagă de căruță și un butoi de rachiu. Și după ce încărcă căruța, înhămă la dânsa rabla lui de cal și o porni înspre locul unde era pus trupul mortului spre vedere.
P-aci prin prejur era o uliță noroioasă. P-acolo avu poftă el a trece. Când, ce să vedeți dumneavoastră, cinstiți boieri? Unde mi se înnomoli a oțopină de cal, de nu mai putea nici picioarele să și le miște, necum să mai târască și căruțul cu butoiul de rachiu. Hi! în sus, hăț! în jos; să se miște din loc calul, ba.
Și unde mi-ți începu a face o gălăgie, de credeai că s-a aprins târgul.
Căpetenia păzitorilor trimise pe unul să vază ce pacoste a mai dat peste nevoiașul ăla de om, carele are de gând să scoale tot orașul în gura lui.
Văzându-l păzitorul cum se nevoia a-și scoate calul și căruța din noroi, i se făcu milă de el.
Fiul împăratului, cum îl văzu, îi zise:
– Du-te, neiculiță, de mai ado vro câțiva oameni de-mi ajutați să ies din acest noroi, și vă voi cinsti ca pe niște oameni de treabă.
Îndată veniră mai mulți păzitori, îi luară și cal, și teleguță, și butoi și tot, pe sus, de-l scoaseră din glodul unde se nomolise.
El nu știa cum să le mulțumească mai bine; își frământa mâinile de bucurie și prinse a da cep butoiului. Le dete de bău cât poftiră, și duse și celor ce rămăseseră de pază pe lângă trupul mortului cel fără cap.
Nu trecu mult și toți păzitorii fură coprinși de un somn soră cu moartea. Unde îmi mai sforăia voinicii noștri de paznici, de pare că era cine știe ce mare turmă de râmători. Pasămite rachiul din butoi era cu afion.
Fiul împăratului, cum îi văzu lungiți și trântiți ca cine știe ce blende, se apucă de-i dezbrăcă de hainele lor și îi îmbrăcă în haine călugărești. Apoi, luând trupul mortului, se duse în treaba lui.
Când văzu femeia trupul, iară începu a se boci. El iară îi puse mâna la gură și o opri de a face zgomot, căci, de se va afla, nu va fi bine de ei. Ea tăcu după ce văzu că nu e glumă, și primi și cea mai mare parte din suma furată. În chiar aceeași noapte, ei se puseră și îngropară mortul.
Când se deșteptară păzitorii și se văzură îmbrăcați în haine călugărești, nu puteau crede celor ce li se arată. Se mai frecară la ochi, se mai uitară, și văzură că așa este. Cel ce se deșteptase mai întâi se duse la tovarășul de lângă dânsul și, începând a-l înghioldi, îi zise:
– Moș călugăraș, moș călugăraș, ca cați tu aci?
– Dară tu, călugăre, ce cauți? îi răspunse.
Atunci toți deodată începură a răcni unul la altul:
– Ce cauți aci, călugăre? arătându-se cu degetul.
Și se făcu o tulburare și o răscoală între dânșii, de nu-i putea da nimeni de căpătâi. Ei, tocmai târziu se dezmeticiră și se domiriră că omul cu rachiul de astă-noapte n-a fost lucru curat.
Dară când îmi văzură că trupul lipsește? atunci, atunci; unde îmi începură o ceartă și o hălălaie între dânșii, de-ți venea să-ți iei câmpii. Se învinovățeau ca dracii unii pe alții.
– Ba că tu ești de pricină.
– Ba că tu ne-ai făcut să bem rachiu.
– Ba că tu ne-ai îndemnat să ne ducem să-i ajutăm.
– Ba că tu ai fost cel dintâi care ai băut.
Toate erau cum erau. Dară cum și când s-au călugărit ei? Și cum să se înfățișeze ei la împăratul?
N-avu încotro. Așa se duseră.
Împăratul se luă cu amândouă mâinile de barbă când văzu că vine la dânsul o ceată de călugări. El nu știa, vezi, cine sunt și ce vreau.
Când află că sunt paznicii lui, unde mi-l umflă un râs d-alea cu lacrămi, și râse până ce se strâmbă.
Paznicii, biet, deteră în genuchi și-și cerură iertare. Ei spuseră toată șiritenia.
Îi iertă împăratul de vro osândă, chipul; dară intră la mai mare grije. El se temea ca nu carecumva acest hoț atât de iscusit să nu-i ia și domnia. Nu mai chemă Sfatul împărăției, fiindcă începuse a-l cam bănui și pe dânsul, ci își frământa cugetul, ca ce ar face să puie mâna pe hoț, spre a-i face de petrecanie.
Hotărî dară, el cu mintea lui, ca să iscodească și pe mari și pe mici, să ispitească și prin boierime și prin prostime, ca doar, doară va ajunge să puie mâna pe un așa tâlhar vestit care îl pusese pe așa gânduri negre.
Pentru aceasta puse să se gătească un ospăț înfricoșat, la care pofti numai boierime neaoșe. La acest ospăț fu poftit, fără doar și poate, și fiul de împărat cel strein.
La ziua hotărâtă se adunară toți oaspeții. Veseliile se întinseră până noaptea târziu. Căci, după ce se sculară de la masă, se puseră pe joc. Și trage-i la danțuri, la hori, la brâuri până ce, când se deșteptară, ajunseseră pe la cântatul cocoșilor de miezul nopții.
Când să se spargă adunarea, împăratul veni la mijloc și zise cu grai cam poruncitor:
– Boieri dumneavoastră, noaptea este înaintată, și ca să nu se întâmple cuiva vreo meteahnă de la niscaiva duhuri necurate, ori făcători de rele, eu am găsit cu cale în mintea mea să mâneți aci până la ziuă. Cămara este mare; vă încape pe toți. Alături de aci este cămara fiicei mele. Fiți fără grije și vă repauzați de ostenelile danțului și săltărilor din astă noapte. Domnul să privegheze asupra voastră a tuturor.
Așa zise împăratul, și așa trebuia să se facă. Că hâr, că mâr, pace; zisa împăratului nu se putea deszice.
– Vai de mine, tată, cum să mă culc eu cu ușa descuiată, alături cu cămara unde are să doarmă atâția bărbați streini? zise fata tatălui său.
– Nu numai atât, fata mea, dară încă să fii cu lumânarea stinsă și să ai la îndemână nițel muc de lumânare. De va veni cineva la tine, tu să-l mângâi cu mâna pe obraz, rugându-l să mai stea; și mângâindu-l să-l mânjești nițel cu muc de lumânare, și aceasta, draga mea copilă, cu atât mai mult trebuie să o faci, cu cât ea este pentru mântuirea împărăției.
Pasămite împăratul umbla să prinză pe hoț prin viclenie. Asta fu chemarea boierilor la ospăț. Căci, își zicea împăratul, de va fi dintre boieri un asemenea om isteț, trebuie să fie și îndrăzneț. De nu va fi dintre boieri, apoi, tot cu tertipuri, prin tagma prostimei să-l caut.
Hotărârea împăratului se puse în lucrare întocmai. Se culcară toți cu totul și adormiră. Numai pleoapele fetei de împărat nu putură da în gene, câtuși de cât.
Fiul de împărat cel hoț, nici el nu adormi măcar cât ai da în cremene. El își tot răsucea mustața și se încumetea, duce-se-va, or ba? Iară când fu cam după miezul nopții, când și apele dorm, se sculă binișor, se uită pe la soții săi, carii toți dormeau bumbeni, și pâș! trecu în cămara fetei de împărat, o sărută și se întoarse apoi să se culce și el.
Fata împăratului își făcu dresurile cum o învățase tatăl său, împăratul.
Hoțul, până a nu se culca, se duse la doniță să bea nițică apă, căci îi era sete. Uitându-se în doniță, el văzu că pe obrazul lui din stânga sunt niște pete negre. În cămara unde dormeau oaspeții împăratului lumânarea arse toată noaptea.
– E, așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai de a face.
Și cu inima tâcâindă, și umblând mai ușor decât o pisică când pândește la șoareci, luă muc de lumânare și mânji pe toți oaspeții cari dormeau, pe obraz la fel cu mânjitura lui de pe față, apoi se culcă și el.
Împăratul se sculă mai de dimineață decât toți. Și în revărsat de zori vine prin cămara unde dormeau oaspeții, spre a se uita la dânșii, nu carecumva este vreunul din ei mânjit după cum își povățuise fata.
Când colo, ce să-i vază ochii? Toți erau mânjiți. Speriat, se duse într-un suflet în cămara unde dormea fie-sa; și cu grai neliniștit zise fie-sei:
– Bine, frate dragă, toți te-au sărutat?
– Ba nu, tată, unul numai a venit, pe care l-am mânjit, după cum mi-ai poruncit dumneata.
– Și-l cunoști?
– Ba nu, căci era întunerec.
Împăratul își mușcă buzele. Apoi porunci păzitorilor să nu lase pe nici unul din oaspeți care ar voi să plece.
După ce se facu ziuă bine, veni împăratul iarăși în mijlocul oaspeților și zise cu glas mare:
– Boieri dumneavoastră, hoțul care a tulburat o țară prin iscusința, măiestria și istețimea lui, și care mi-a răpit odihna sufletului meu, se află în mijlocul domniei voastre, și îl rog să se dea pe  față; pe făgăduiala mea de împărat că nu-i voi face nimic.
Toți boierii începură a-și scutura hainele și a se lepăda ca de satana de o astfel de năpaste, zicând:
– Departe de noi o astfel de bănuială. Noi nu știm la sufletul nostru nici o faptă neomenoasă să fi săvârșit, nici cu știință, nici cu neștiință.
– Acum nu este vorbă nici ce ocară, nici de pedeapsă. Totul este să se dea pe față, și mă jur pe viul Dumnezeu și pe stema mea de împărat că nu numai nu-i voi face nimic rău, dară îi voi da pe fata mea după dânsul.
Atunci ieși în față streinul fiu de împărat și zise:
– Eu sunt.
Păru mult bine împăratului când îl văzu. Iară el își ceru voie să iasă afară, și se jură pe cuvântul lui de cruce de voinic că se va întoarce înainte de namiezi.
Împăratul crezu și-i dete voie. El se întoarse, cu mai mulți oameni însăxănați cu bucățelele foișorului său. Și acolo de față cu toții, așeză fiecare lemnișor la îmbucătura lui și clădi foișorul din nou. Apoi, viind înaintea împăratului, îi sărută mâna, și ceru ca soția lui, fata împăratului, să se urce cu dânsul în foișor, ca de acolo să mărturisească cine este și ce a făcut.
Împăratul primi.
Cum se suiră în foișor, fiul împăratului prinse a întoarce vârtejele; și, pe când foișorul începu a se sui în slavă și a pluti în aer, el zise cu grai lămurit:
– Să știți că sunt fiu de împărat, că mi-a fost dat să-mi fur nevasta, ceea ce și făcui, și că acum mă duc la împărăția tatălui meu.
Astfel vorbind, foișorul se urca mereu până când se pierdu din ochii tutulor, ce rămaseră cu gurile căscate uitându-se la dânsul.
Iară daca se coborî la palaturile tatălui său și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduse tot prin furtișag, se înveseli tatăl său și, coborându-se din scaun, înălță pe fiul său, zicând:
– Știu acum că are să se ducă pomina de domnia fiului meu peste țară. Știu că popoarele au să știe și ele acum ce este dreptatea, căci a fi bun domnitor și drept, trebuie să știi totul.
După ce se înscăună, trimise sol la socrul său cu carte prin care îi spunea că s-a urcat în scaunul tătâne-său, și mult se bucură acel împărat de norocul ce dase peste fie-sa.
Iară eu încălecai p-o șea și v-o spusei dumneavostră așa.
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one